Semaforul disciplinei-cum "pedepsim" fara sa umilim?

Pentru ca m-ati intrebat, va raspund. In primul rand va multumesc frumos pentru cele 1,500 accesari de articol referitor gestionare conflicte la copii, pentru Likes, Shares si mesaje in privat, creste inima in mine sa vad interesul pentru Montessori! I love you, Montessori people, wherever you are!

Revenind la marturisirile legate de pedepsele aplicate copiilor vostri in educatia de stat sau, si mai rau, privata (ne Montessori, Waldorf sau alte variante mai umane), de la celebrul scaun "Rusinica", pana la pus la colt, ridicat cu mainile in sus, m-ati intrebat ce sa sugerati educatorilor atunci cand va cer solutii. Sper ca le cer genuin si nu doar ca sa scape de gura parintelui.

Inainte de orice, inarmati-va bine cu urmatoarele idei, pe care le simt pe pielea mea, dupa o zi de 10 ore petrecuta la o gradinita Montessori:

- munca cu puiul de om este foarte grea, foarte solicitanta, cu oricata pasiune ai face-o, sunt inevitabil momente in care iti vine, ca formator/educator sa iti bagi capul in nisip ca strutul ( eu una chiar acum va scriu din stanga unui mic pahar cu vin rosu);

- educatorul/invatatorul/formatorul de pui de om trebuie sa aiba niste calitati pe care nimeni nu le poate imbina in decursul unei zile in alta meserie: rabdare, empatie, exemplu comportamental, multitasking, memorie (copiii te tin minte daca zici si nu faci, nu ca seful...), disciplinare, managementul clasei, didactica, pedagogie, administratie = hartogaraie, diplomatie cu parintii=munca mai dificila decat cu copiii (toate fara pauza de masa si o mica pauza de wc asa pe fuga);

- educatorul are nevoie de ajutor la clasa. In Anglia, la gradinita la care am am petrecut 40 de ore de practica aveau un adult la 5 copii, plus 1 adult special pentru 1 copil cu nevoi aditionale (ex autism). In Romania vad in privat 1 adult la 10-12 copii, iar la stat habar nu am, sper sa nu mai fie 1 la 50 copii precum stiam de prin 2012;

- uneori, la atatia copii, dintre care ai nostri ca brazii vor mai si tipa, vor mai si lovi, vor mai si arunca jucariile, se vor mai si calari, nestiind ce sa mai faca (noi ne-am urca pe pereti cu unul, al nostru!), un educator va folosi o forma sau mai multe de disciplinare, iar aici devine interesant subiectul.

Cum ii pedepsim fara sa ii umilim?

Ei bine, nu ma astept sa vad in afara vietii Montessori alti formatori de pui de om petrecand ziua coborand in genunchi la nivelul copilului, uitandu-se in ochii lui, vorbindu-i cu calm: "tine minte, in clasa mergem, afara alergam", "iti reamintesc ca in clasa folosim vocea de interior/vorbim incet" (afara poti sa urli din toti rarunchii...glumesc), "daca nu folosesti materialul asa cum ti-a fost prezentat il pui la loc pe raft acum, il poti lua din nou cand il folosesti cum ti-am aratat", "cum crezi ca se simte X ca ai lovit-o?" sau "cum te-ai simti tu daca te-ar lovi X?" (am o fetita care raspunde cu "Bine!" si iti vine sa te bagi cu capul in nisip ca strutul...)

Dar ma astept la compromis. Ma astept la informare, comunicare, preventie, avertisment, pedeapsa (sau CONSECINTA ACTIUNILOR TALE, COPILULE!) ca ultim resort si chiar si atunci fara umilinta.

PAP Checklist pentru educator pentru Preventie-Avertisment-Pedeapsa:

1. ai stabilit regulile si asteptarile de la copii inainte de a fi incalcate?;

2. le-ai comunicat copiilor regulile inainte de a fi incalcate?;

3. le-ai reamintit regulile dupa prima abatere?;

4. le-ai dat un avertisment?;

5. le-ai explicat ca pedeapsa se numeste consecinta actiunilor lor sau "asta se intampla pentru ca nu ai cooperat desi te-am rugat"?;

6. le-ai dat sansa sa dovedeasca faptul ca isi pot revizui si imbunatati comportamentul?

Abia acum putem discuta despre pedepse. Si, pentru ca preventia de la punctele 1 si 2 de mai sus rezolva cel putin 50% din abaterile comprotamentale de la disciplina, propun, ca un compromis intre educatia alternativa si cea de stat sau mainstream, metoda Semaforului. Am aflat de ea in Anglia dupa ce a fost folosita excesiv pe fie-mea, trecuta de la gradinita Montessori la educatia lor de stat, prin 2015.

Sunt mii de poze precum cea de mai sus din articol despre cum sa faci la clasa un semafor.

Toate numele copiilor din clasa incep ziua pe verde, happy happy joy joy, cand intra dimineata in clasa dam reset la ce a fost ieri, stergem cu buretele. Cand incep abaterile de la regulile clasei, precum vorbitul tare, alergatul prin clasa, intreruperea celorlati copii sau a adultului, oferim reamintirea regulilor, un fel de primul cartonas galben (si antrenorul si politistul in trafic au cate un fluier, ambii emit niste hartii colorate).

Cand continua abaterile, oferim avertismentul sau al doilea cartonas galben, cu informarea copilului, doar a lui, nu tipand la el peste celelalte capete de copii: "daca nu reusesti sa te opresti, imi pare rau numele tau va ajunge pe rosu". Sa fiti pregatiti sa si aveti ce sa aplicati cand ajung pe rosu, nu ca celebrul "numar pana la 3", iar apoi vezi tu si, in realitate, nu se intampla nimic. Aici fie nu iese in pauza si ar fi ideal sa ii vada pe ceilalti copii prin geam cum se joaca afara, fie i se interzice folosirea unei jucarii pe care a aruncat-o, in timp ce ceilalti se joaca linistiti cu ea, fie nu mai au voie sa mearga la o zi de nastere la care isi doreau sa ajunga (asta la noi, in privat, in functie de gafa copilului).

Sa fiti pregatiti sa le si oferiti metode ca numele lor sa ajunga iar pe verde: "dupa ce te opresti din alergat, poti sa ma ajuti sa strang aceste materiale/carti etc si ai sansa sa ajungi iar pe verde".

Desigur ca personal nu sunt de acord cu aceasta metoda, in cazul fetitei mele care a inceput in Anglia scoala la 4 ani si 4 luni a lasat cosmaruri, unghii roase pana la sange si multe invoiri de la serviciu din partea mea sa merg la scoala sa insist sa caute alta metoda. Bella mea a vazut aceasta metoda ca pe o umilire in fata celorlalti copii. Nu reusea sa stea la activitatea de grup pe covor prea mult, hop numele pe rosu. Pana la urma i-au gasit un "buddy", un partener de scoala, un copil mai mare care stia regulile si care o lua efectiv de manuta si o tinea langa ea pe covor, la masa, afara la joaca.

Repet, insa, pentru ca foloseste elemente de preventie, avertisment si reconciliere, consider aceasta metoda un compromis acceptabil.

Sunt curioasa daca vor accepta educatorii copiilor vostri aceasta propunere, sunt curioasa daca o veti folosi si voi si, mai ales, daca functioneaza! Asa ca lasati comentarii, scrieti-mi in privat fie aici pe blog prin formularul de contact, fie pe pagina mea de Facebook Montessori, my love.

Cu drag, Mona

Cum gestionam situatii dificile cu copiii - Montessori style

Din cele 400 de ore de practica cerute de cursul meu de educator Montessori livrat de MCI Londra am parcurs pana in prezent 200. Am trecut si de prima inspectie, am implementat si trei planuri de lectie. Sunt binecuvantata sa am un mentor exceptional, o educatoare care este si frumoasa, si blanda si calma si chiar si masterand in Psihologie.

Toate bune si frumoase, pana te lovesti de primele crize de plans sau de furie ale copiilor. Da, chiar si copiii Montessori le au, sunt totusi copii. Ei bine, nu vom vorbi acum despre ce facem cand nu au chef sa coopereze cu noi, adultii, alt subiect deja. Azi, despre ce facem cand copiii sunt dificili intre ei: ba resping alti copii din grupul lor deja format, ba ii jignesc sau imping (mai tare) pe colegii lor, fie au o criza de plans din 100 de alte motive decat cele la care te-ai gandit tu, dupa atatea ore petrecute alaturi de el.

Sunt momente grele si pentru tine, adultul-educator, desigur, acele clipe de criza, de plans, de furie ale copilului/copiilor . Iti bate inima mai repede, creierul proceseaza la secunda situatia, cauta rezolvare, iti tremura mainile. Cam la fel cum se intampla in afara expertilor Montessori cu adultul-mama sau adultul-mama, adultul-bunic/a, adultul-bona in situatii similare cu proprii copii, de cele mai multe ori culminand cu un urecheat, un amenintat, un incruntat, fiecare dupa "posibilitati".

Ei bine, ce a functionat cel mai bine pana acum, in crizele individuale de plans, a fost tinutul in brate al copilului respectiv (dupa retragerea educatorului cu copilul in criza intr-un loc mai ferit de ceilalti copii, dar si mai intim pentru puiul de om), fara multe vorbe, chiar foarte putine cuvinte, similare cu cele pe care le recomanda Aletha Solter in a doua carte a ei pe care pun mana legata de plansul terapeutic al copilului, Lacrimi si crize de furie, si anume: "Sunt aici. Te aud. Te inteleg. Esti in siguranta cu mine." Eu cu fetita mea, acum in varsta de 6 ani, adaug mereu "Te iubesc asa cum esti.", cuvinte repetate incet, calm, ca pe o mantra. Sigur, au fost momente cand a trebuit sa ma stabilizez pe mine mai intai, rugandu-ma in gand "Tatal Nostru" si respirand adanc, ca sa pot trece apoi la restul.

Ce a functionat si mai bine in situatiile de conflicte intre doi copii a fost "Masa Pacii". Exact asa cum auziti. Este ceva ce am vazut vizitand o scoala privata Montessori in Anglia in 2015, un concept ce pare ca starneste dezbateri aprinse in lumea Montessori, pe motivul "nu ar trebui sa existe (=sa fie nevoie de) masa pacii in Montessori". Ei bine nu, viata reala bate teoria, lucram cu suflete si emotii de pui de oameni, asa la 'crud', folosesc "masa pacii" uneori si zilnic, alteori deloc.

Cei doi copii in conflict sunt invitati (luati de mana in cazul meu) de catre educator la "Masa pacii!". Cam asa arata, iar mai jos sunt regulile, poze gasite pe google, pentru ca pe ale mele de la scoala privata nu le gasesc momentan.

Masa pacii

Educatorul are rol de mediator, pana cand copiii vor invata singuri ce au de facut si vor fi invitati sa isi rezolve singuri conflictul. De obicei exista pe masa un obiect pe care vorbitorul il tine in mana cat timp vorbeste, celalalt copil asteapta randul pana cand obiectul este pus jos pe masa si il poate lua. In Anglia era folosita  o floare, in Romania am folosit ce ne-a cazut la indemana, pe unde ne-a apucat masa pacii neavand un loc anume in cazul nostru. Am avut candva si un bat! Iar una dintre fetite l-a folosit ca pe un microfon atunci cand i-a venit randul. Teatral de-a dreptul :)

Invit sa vorbeasca primul copilul jignit, ranit, plans, am observat ca il ajuta daca e primul, se si linisteste mai repede. Ascult ambele parti, pe rand. Apoi revin: "Cum crezi ca s-a simtit Bella cand ai lovit-o? Ce sentiment a avut in corp?" Am fost surprinsa sa vad uneori ca nici macar copiii cei mari nu stiu sa identifice anumite emotii, asa ca faceti mereu loc pentru inteligenta emotionala, prin jocuri si activitati. Daca este un sentiment de frica, intreb: "Te simti bine ca ei ii este frica de tine? Te face fericit/a ca ii este frica de tine?" Ati fi surprinsi ca de fiecare data, cel care a lovit lasa ochii in jos si spune "Nu."

Dupa ce identificam emotiile cautam solutii pe viitor: "Ce e de facut ca sa nu se mai intample asta?" Si vin ambele parti cu propuneri sau adultul le da de ales intre doua, daca e nevoie de ajutor. In final, intreb: "Crezi ca este ceva pentru care iti pare rau?". De fiecare data aud un "Imi pare rau". Nu de tipul englezesc "say sorry" ca asa am zis eu, adultul, ci unul genuin.

Am mai observat si ca atunci cand un copil te trece printr-o proba de foc si are o criza in bratele tale, daca o duci cu el pana la capat, vei deveni adultul lui. Un fel de "my person". Va sti ca esti acolo pentru el, neconditionat, chiar si in clipele de cea mai mare vulnerabilitate, in care iti arata cele mai puternice emotii ale lui.

Am mai observat si ca daca ii iubesti si te duci cu drag catre ei, vor veni ei la tine, vor face ei lucruri pentru tine, in semn de recunostinta. Va recomand cu incredere sa incercati aceasta reteta si acasa, cu ai vostri, chit ca din proprie experienta observ ca de la ai nostri avem asteptari mai mari si nu ne iese pacea asta la fel de usor.

Pana data viitoare multa rabdare, iubire si intelepciune va doresc. Daca v-a placut articolul va multumesc anticipat pentru Like, Share, ma puteti contacta fie aici pe blog, fie pe pagina de Facebook Montessori, my love.

De ce te-a facut cu fundul mare?

„De ce te-a făcut cu fundul mare?“

Zilele trecute la grădinița Montessori la care îmi fac practica în Bucuresti, la activitatea de grup adunați în cerc, așezați pe covor, m-am întins să recuperez înapoi lângă mine un copil în tranziție. În secunda 'doi' îl aud pe V: „de ce te-a făcut așa de mare?“

Întreb: „cine m-a făcut?“

V: „mama ta, de ce te-a făcut cu fundul așa de mare?“

Încerc să mă abțin de la râs, zâmbesc, vorbesc încet, la nivelul lui: „V, oamenii sunt diferiți. Unii sunt mai mari, cu fundul mare, alții sunt mai mici. Dacă ești curios despre oameni și întrebi pe mama sau tata, întreabă încet, cu vocea înceată. Să nu rănim sentimentele oamenilor dacă vorbim despre corpul lor“.

Naturalețea și sinceritatea copiilor sunt ceva magic, lăsați-le intacte! De ce să zdrobim, înăbușim ceva atât de genuin, când tot ce avem de făcut este să reglăm ușor din butonul comportamental al copiilor, ca atunci când căutăm un post de radio, modul în care își exprimă sinceritatea.

Ar mai fi ceva de făcut, să mă înscriu o dată la orele de aerobică, deja ceai verde mi-am cumpărat. :))

O zi magică, plină de sensuri vă doresc!