Magia conectarii intre oameni - tabara Outward Bound Romania - Sovata-2018

Hristos a Inviat, oameni buni!

S-au implinit exact 7 zile de cand am plecat din Sovata, unde s-a distrat si fata (subsemnata). Si, mai ales, azi, duminica Pastelui ortodox, cu soare afara, cand ma gandesc la pace, liniste, iubire, conectare intre oameni, imi reamintesc cu drag de cele 3 zile petrecute acolo.

In completarea diplomei de educator Montessori mi-am dorit enorm un training de educatie in natura, ca sa aduc in meseria mea forest session-urile englezesti la care participa fetita mea in Anglia. De pe teava Universului caruia ii plasasem comanda, a cazut inopinat un cadou din partea Scolii Finlandeze Sibiu, in timp ce imi preluam de la after school la ei copilul: "Nu vrei tu sa mergi la un curs misto in locul fetei de la noi care s-a imbolnavit? Am inscris 3 persoane."

"La ce le-ati inscris?" am intrebat eu. Raspuns: "la un outdoor education training. La Sovata. Organizat de Outward Bound Romania.". (Multumesc, teava a Universului! am gandit instant).

A doua zi am plecat cu masina spre Sovata, 3 dude (doamne profesoare in toata firea) vesele si vorbarete. Nu stiam despre ce e vorba, habar nu aveam in ce va consta programul, dimpotriva, am crezut ca e la Azuga tabara asta si acolo plecam cu masina din Sibiu initial! (inca mai rad pe tema asta).

Ajunsa acolo, pe o portiune de drum cu gropi, prin curtea unui gater cu stive de lemne taiate (ma si gandeam ca ne pun la taiat lemne, prins cina singure prin padure si gatit tot singure la ceaun), prima surpriza a fost camera! 11 paturi si 11 "fete" (doamne profesoare serioase din toata tara), baia cu doua dusuri la un capat de hol. Noroc ca sunt o fire usor adaptabila si come on, nu mai fusesem intr-o tabara din clasa a X-a! Instant ne-am imprietenit cu celelalte dude, din Bucuresti, Valcea si Tg Mures, ne-am cerut scuze anticipat pentru sforaielile din timpul noptii, dar cine a dormit oare? 

Iar acum, ca sa raspundem scurt si la obiect, asa cum ne-au invatat minunatii nostri traineri Horváth-Kovács Adám-Director Executiv Outward Bound Romania, Márton Szilárd (poreclit Pu Mukli, spiridusul nazdravan din povestile germane aparent), Magyarosi Bella si Paius Flavia, exemplificam cu poze, sub cele 3 intrebari esentiale:

1. Ce s-a intamplat (experienta care te-a marcat cel mai mult)?

2. Ce efect a avut asupra ta (cum te simti acum)?

3. Cum te poti folosi de aceasta experienta (pe plan personal si plan profesional)

Pentru ca prima zi de tabara, cea cu drumetia de orientare turistica pe coclauri inalte

, (am pus si eu mana pe o busola chiar deasupra unei harti!)

,cu 20 de oameni, 12 km, 7 ore, soare, ploaie, urme de urs prin padure

si caca de cerb,

a fost "doar" cel mai mare test de enduro personal din viata mea, voi face referire la ce m-a marcat si mai adanc, pentru tot restul vietii. Deci:

                                  1. Ce s-a intamplat (experienta care te-a marcat cel mai mult)?

A doua zi, in Gradina de corzi, unde am pus si eu pentru prima data o casca si un costum de catarator pe mine, m-am cocotat mai intai pe o barna, stiind ca oamenii mei de la sol (Asiguratorul, Asiguratorul secund si Ancora) nu ma lasa:

Aici inca mai zambeam

Asiguratorul Sef, Asiguratorul secund si Ancora sunt oamenii care nu te lasa la greu. La propriu:

Cand a venit insa vorba sa aplicam iesirea din zona de confort, sa ne testam si sa ne depasim limitele, mi-am folosit atu-ul cel mai bun din maneca, auto sabotarea, dusmanul cel mai mare al stimei de sine, tot zambind: "eu nu pot asta, stiu ca nu pot, invoc amendamentul taberei de challenge by choice si aleg sa nu ma bag in ceea ce stiu ca nu pot face"-eu, care nu stiu sa merg pe bicicleta la 38 de ani, urma sa ma urc in tandem

cu cineva pe niste barne paralele, suspendate in aer, si sa mergem asa pe ele, cu gratie, ca Nadia Comaneci. Deci, nu, multumesc.

DAR,

Am observat. De la sol. Am fost pe rand Asigurator principal, Asigurator secund, Ancora. M-am urcat apoi o data, doar pe scara, m-am dat jos. Apoi m-am gandit..."Ce model sunt eu pentru copilul meu, si copiii mei Montessori, daca nici macar nu incerc? Ce prestanta voi avea vreodata eu in fata lor cand le voi spune 'nu exista nu pot, exista incerc!'"

Si mi-am exprimat intentia sa mai incerc o data, la final, dupa ce terminasera toti. Am avut binecuvantarea sustinerii, incurajarii, respectului echipei. Am avut binecuvantarea sa gasesc un partener de tandem cu ceva atu-uri de coach (stia tehnici din acelea cu "respira", respira el insusi calm ca sa calmeze partenereul crizat, probabil se gandea ca de cade partenerul cade si el de pe barne, mai trecuse deja inca vreo 3 persoane peste barne cu brio), care nu m-a lasat nici sa renunt, nici sa cad, si caruia ii datorez succesul incercarii. Iar dupa 6:15 minute (care pareau foarte lungi si ca nu se mai termina), am ajuns la capatul barnei, dupa 10 Tatal Nostru in gand, 5 Nu pot-uri, 5 Vreau jos-uri si 100 respiratii adanci.

Cred ca aici plangeam lol

Nu sari, tine-te de barna! Am sarit.

 Cand am revenit la sol cu fluturi in stomac, s-a intamplat asta, (iar scriu cu nod in gat si lacrimi in ochi cand retraiesc acele clipe):

Sa simti ca apartii... Sa te simti ca cel mai iubit dintre pamanteni pentru prima data in viata.

2. Ce efect a avut asupra ta (cum te simti acum)?

Am uitat de divortul parintilor mei, de abandonul tatalui, de copilaria mea, de divortul meu si m-am simtit efectiv un alt om. Pentru prima data in viata pasarea Phoenix desenata pe umarul meu mi-a ars pielea: tocmai renascuse din cenusa. Am avut o stare de plutire tot restul zilei, de zambet tamp, de fluturi in stomac, de fericire, implinire, emotie. Cine s-ar fi gandit ca cineva care plecase spre Azuga sperand sa ajunga la Sovata cu doua zile inainte, va ajunge in "halul" asta.

3. Cum te poti folosi de aceasta experienta (pe plan personal si plan profesional)

Personal, am avut si eu stima de sine ridicata dupa ani de zile in care o pierdusem. Am avut incredere ca pot mai mult decat as fi crezut vreoadata, asa ca la intoarcere in Sibiu am mers cu fetita mea sa ne cataram impreuna la Arka Park indoors. Nici ei nu ii venea sa creada ca e cu mine acolo si mi-a zis "Bravo, mami, asa mami" pana era sa imi sara inima din piept de drag:

Pe plan profesional: mi s-a confirmat ca voi face tot ce imi sta in puteri pentru acel training de outdoor education, fie ca ma voi intoarce pentru asta la Sovata sau la un curs de forest session in Anglia. Desi Outward Bound Romania ofera si tabere de familie si, din ce am vazut, cele mai implinitoare team bulidng-uri la care am participat vreodata, va rog sa nu va duceti acolo decat daca stiti sigur ca doriti sa simtiti emotie, fericire, implinire si...magia conectarii intre oameni.

In incheiere, va las cu filmuletul (link aici) celor 3 zile de magie la Sovata, concluzionate cu strigatul luptatorilor (de trib as zice :), un Maaa Zingaaa rostit din toti rarunchii:

Tatal celuilalt copil - o carte de zdruncinat sufletul

2 nopti si o dimineata... Atat mi-a trebuit ca sa citesc cu sufletul la gura aceasta carte, din colectia Top 10+, Editura Polirom, carte publicata si in editie digitala, tradusa din limba persana.

O carte usor de citit, sub forma de dialoguri, dar cu un substrat psihologic, emotional, atat de puternic, incat te infurii cu ea, iubesti cu ea, zambesti cu ea, plangi cu ea. O carte care iti zdruncina sufletul, pentru ca este practic imposibil sa nu te regasesti in ceva din ea, chiar si prin prisma cunoasterii unui copil "tert" cu nevoi emotionale speciale. O carte pe care as face-o cadou acum familiei mele si familiilor copiilor "dificili" pe care ii cunosc in viata mea, daca as sti ca vor putea sa citeasca printre randuri. Este cea mai buna carte de parenting citita vreodata, nefiind o carte de parenting.

Shahab, baietelul mut (n.s. selectiv, in engleza titlul cartii fiind "I Hid My Voice"), personajul principal al cartii, fiul mijlociu al unei familii iraniene cu mama casnica dupa nasterea celor trei copii, iar tatal cu 3 job-uri ca sa faca fata cheltuielilor, ne scoate din zona de confort inca din primele randuri:

"Din ziua in care am descoperit ca sunt prost, am devenit sensibil la acest cuvant, iar cand eram strigat asa, ma infuriam, tipam, spargeam ceva sau loveam pe cineva si faceam un taraboi in toata regula. Insa din clipa in care am acceptat realitatea, m-am purtat altfel: nu-mi mai ieseam din fire cand auzeam vorba aceasta, desi mi se punea un nod in gat, o gheara imi strangea inima, totul mi se intuneca in fata ochilor si mi se parea ca nici soarele nu mai straluceste. Cautam un colt unde ma ghemuiam si-mi cuprindeam picioarele cu bratele. Imi lasam capul pe genunchi si imi doream sa ma fac mic, atat de mic, incat sa nu ma mai poata vedea nimeni."

Fiind copilul mijlociu, prins intre fratele mai mare, Arash, primul fiu, olimpic, mandria tatalui si sora mai mica, mezina rasfatata a familiei, Shahab primeste din toate partile doar etichete "prostule" sau "prostutule" pentru ca nu vorbeste. Si este mereu comparat cu toti cei din jurul lui. Mama este singura care il iubeste asa cum este si ii ia apararea, ca o leoaica, in prima parte a cartii. Furia care se instaleaza in mintea si corpul lui Shahab il determina sa isi creeze o lumea paralela, imaginara, sa inventeze prieteni imaginari, cu care se razbuna pe toti cei care le fac rau, ii resping si nu ii accepta asa cum sunt:

"Invatasem deja cum sa ma razbun pe cine ma facea prost sau intarziat. Numai asa imi regaseam linistea si puteam sa ma joc din nou cu Asi si cu Babi (n.s. prietenii imaginari). Uneori ma pedepseau, dar nu imi pasa. Dupa ce tatal lui Arash m-a batut si m-a tinut incuiat in camera mea o zi si-o noapte pentru ca ii fusese taiat cu foarfeca un costum nou, nu mi-a mai fost frica de nicio pedeapsa. Oricum, mai rau de atat nu se putea."

La un moment dat chiar si mama lui incepe sa creada ca fiul ei este intarziat mental, are un handicap care trebuie vindecat, deci il duc la psiholog cu forta, ceea ce pe Shahab il distruge emotional, atat de mult, incat fuge de parintii lui: de mama si de tatal celuilalt copil..., al fratelui sau mai mare, Arash. Suspansul si drama pierderii copilului, lipsa de implicare a politiei, sunt demne de un thriller care te tine cu sufletul la gura, in expectativa si anticipare a ceea ce e mai rau. Shahab este insa gasit si revine in sanul familiei disfunctionale.

Bunica din partea mamei, devine singura persoana capabila sa intre in lumea lui Shahab, sa il iubeasca neconditionat, sa il ajute sa vorbeasca fara sa il forteze, fara sa il ameninte, jigneasca sau sa faca mare caz din asta. Totul este natural, ea doar il iubeste, are rabdare cu el, il accepta asa cum este. Drept pentru care copilul nu doar ca este acceptat la scoala, dar devine un elev eminent la caligrafie, el vazand lumea intr-un fel aparte, unic, castigand in sfarsit mandria tatalui sau. Il va accepta Shahab pe tatal lui care l-a respins 20 de ani, isi vor reface relatia rupta? Va las sa descoperiti asta singuri.

P.S. Parinoush Saniee

Iranian novelist

Parinoush Saniee is an Iranian novelist. Her novel The Book of Fate has been translated into 26 languages and the English translation by Sara Khalili was listed by World Literature Today as one of the "75 notable translations of 2013". Wikipedia

Born: 1949, Tehran, Iran

Alma mater: University of Tehran

Cafeaua, dulceata de trandafiri si educatorul Montessori

Ieri a fost ziua in care m-am trezit ca neuronii mei au fost deja modificati atat de mult incat sa inceapa sa gandeasca precum un educator Montessori. Adica, in drumul pe jos, de 10 minute, catre gradinita la care imi fac practica de educator, carand cu mine cafeaua din Yemen, French Press-ul si dulceata de trandafiri pentru a-mi rasfata mentorul cu un ritual de baut cafeaua, invatat de la domnul Misu, tatalor de la cafeneaua #stravagantesibiu, m-am trezit ca gandesc un plan de lectie si o activitate in care sa implic si copiii!

Ajunsa la gradinita, m-am dus direct la imprimanta si am scos o harta a lumii cu localizarea Yemen-ului pe ea,

o pagina cu procesul de uscare a boabelor de cafea,

cateva imagini cu gradatia culorii boabelor de cafea pana sunt prajite complet,

si cateva imagini cu harta limbii, a papilelor gustative si a locatiei gusturilor pe limba:

Stiam ca ai nostri copii vor fi atrasi magnetic catre o activitate de adult, fara nicio alta invitatie in prealabil. Boy, was I right? :) 50% prezenta la masa :) Cititi mai jos despre ce am vorbit!

M: "Azi am imprumutat de la raft materialul vostru de baut ceai, ca sa o invit si eu pe educatoarea voastra la o cafea". In aceasta punga pentru cafea este pudra peste care am turnat apa fierbinte ca sa facem cafeaua. Vine tocmai din Yemen aceasta cafea!" le arat Yemen pe harta printata. "Stie cineva pe ce continent se afla Yemen?" 

D, fetita de 6 ani pregatita sa mearga deja la scoala, verifica harta din mana si raspunde: "Asia!"

M: "Voi stiti cum arata boabele de cafea inainte sa ajunga asa pudra in aceasta punga?"

Liniste. Le arat foaia cu boabele verzi, cu uscatul la soare sau prajitul, cu macinatul. Apoi cea cu gradatia culorilor.

Educatoarea: "unde gasiti voi asa o gradatie a culorilor in materialele Montessori?"

E, 3.9 ani: "la cutia cu culori numarul 3!"

Intreb: "voi stiti ce inseamna papile gustative?" 

Tot D: "materialul de gusturi!"

Ridic harta limbii, le-o arat copiilor de jur imprejur, le explic ce sunt papilele gustative si cum simtim dulcele in varful limbii si amarul la baza limbii.

Le explic ritualul: "nenea Misu de la cafenea m-a invatat ca prima data gustam dulceata din petale de trandafiri ca sa se deschida papilele gustative". 

Pauza de gustat dulceata si eu si educatoarea.

Continuam: "apoi, bem apa ca sa clatim papilele gustative, sa fie pregatite pentru gustul cafelei". 

Pauza de baut tacticos apa.

Pasul trei: "bem incet cafeaua, o savuram".

Un copil zice: "Yuck!". Il invit la un exercitiu de mirosit cafeaua asta nemaipomenita, dupa el doresc toti sa faca asta. Unora le place, altora nu.

Incep sa exploreze ce e pe masa. Atractia cea mai mare este French Press-ul meu, copiii ridica si imping pistonul (recipientul fiind gol, doar cu zatul ramas), curiosi:

Urmatoarea atractie este, desigur, dulceata de trandafiri: "Pot sa gust si eu?" intreaba V, 3.6 ani. Educatoarea le permite, cate putin, pe rand, dupa ce isi spala lingurita. Sunt incantati, desigur! :) Merg chiar si pana la oglinda, scot limba si spun ca pe varful limbii simt dulce! Yay, obiectiv atins!

Educatoarea ii intreaba: "stiati ca cea mai scumpa cafea din lume este din excremente de maimuta? Adica un fel de caca." (Rasete cristaline, e ceva cu acest cuvant! Rad copiii mereu cand il aud :) 

"Maimutica asta, Kopi Luwak, mananca aceste fructe in care se afla boabele de cafea, iar boabele ies din corp intregi, la fel cum au intrat. Oamenii le culeg, le prajesc, macina si fac din ele cafea."

In incheiere, adultii ne-am ridicat de la masa, am impins scaunele frumos la loc, am mers la chiuveta sa ne spalam canile si sa returnam pe raft materialul de baut ceai, ca sa il poata folosi si copiii, pentru ceai.

Desi plecasem de acasa doar cu gandul de a bea o cafea de semi lux cu Mentorul meu minunat, am reusit sa le vorbim copiilor despre cunoasterea lumii, simturi (gust si miros), gratie si curtoazie intr-o singura "lectie" ad hoc! Sunt curioasa ce au transmis acasa, parintilor in ziua aceea: "Mona si educatoarea au stat la cafele azi la gradinita, ne-au dat sa mancam dulceata, au zis ca o maimuta face caca cu boabe de cafea si oamenii beau cafea din caca". :)

Semaforul disciplinei-cum "pedepsim" fara sa umilim?

Pentru ca m-ati intrebat, va raspund. In primul rand va multumesc frumos pentru cele 1,500 accesari de articol referitor gestionare conflicte la copii, pentru Likes, Shares si mesaje in privat, creste inima in mine sa vad interesul pentru Montessori! I love you, Montessori people, wherever you are!

Revenind la marturisirile legate de pedepsele aplicate copiilor vostri in educatia de stat sau, si mai rau, privata (ne Montessori, Waldorf sau alte variante mai umane), de la celebrul scaun "Rusinica", pana la pus la colt, ridicat cu mainile in sus, m-ati intrebat ce sa sugerati educatorilor atunci cand va cer solutii. Sper ca le cer genuin si nu doar ca sa scape de gura parintelui.

Inainte de orice, inarmati-va bine cu urmatoarele idei, pe care le simt pe pielea mea, dupa o zi de 10 ore petrecuta la o gradinita Montessori:

- munca cu puiul de om este foarte grea, foarte solicitanta, cu oricata pasiune ai face-o, sunt inevitabil momente in care iti vine, ca formator/educator sa iti bagi capul in nisip ca strutul ( eu una chiar acum va scriu din stanga unui mic pahar cu vin rosu);

- educatorul/invatatorul/formatorul de pui de om trebuie sa aiba niste calitati pe care nimeni nu le poate imbina in decursul unei zile in alta meserie: rabdare, empatie, exemplu comportamental, multitasking, memorie (copiii te tin minte daca zici si nu faci, nu ca seful...), disciplinare, managementul clasei, didactica, pedagogie, administratie = hartogaraie, diplomatie cu parintii=munca mai dificila decat cu copiii (toate fara pauza de masa si o mica pauza de wc asa pe fuga);

- educatorul are nevoie de ajutor la clasa. In Anglia, la gradinita la care am am petrecut 40 de ore de practica aveau un adult la 5 copii, plus 1 adult special pentru 1 copil cu nevoi aditionale (ex autism). In Romania vad in privat 1 adult la 10-12 copii, iar la stat habar nu am, sper sa nu mai fie 1 la 50 copii precum stiam de prin 2012;

- uneori, la atatia copii, dintre care ai nostri ca brazii vor mai si tipa, vor mai si lovi, vor mai si arunca jucariile, se vor mai si calari, nestiind ce sa mai faca (noi ne-am urca pe pereti cu unul, al nostru!), un educator va folosi o forma sau mai multe de disciplinare, iar aici devine interesant subiectul.

Cum ii pedepsim fara sa ii umilim?

Ei bine, nu ma astept sa vad in afara vietii Montessori alti formatori de pui de om petrecand ziua coborand in genunchi la nivelul copilului, uitandu-se in ochii lui, vorbindu-i cu calm: "tine minte, in clasa mergem, afara alergam", "iti reamintesc ca in clasa folosim vocea de interior/vorbim incet" (afara poti sa urli din toti rarunchii...glumesc), "daca nu folosesti materialul asa cum ti-a fost prezentat il pui la loc pe raft acum, il poti lua din nou cand il folosesti cum ti-am aratat", "cum crezi ca se simte X ca ai lovit-o?" sau "cum te-ai simti tu daca te-ar lovi X?" (am o fetita care raspunde cu "Bine!" si iti vine sa te bagi cu capul in nisip ca strutul...)

Dar ma astept la compromis. Ma astept la informare, comunicare, preventie, avertisment, pedeapsa (sau CONSECINTA ACTIUNILOR TALE, COPILULE!) ca ultim resort si chiar si atunci fara umilinta.

PAP Checklist pentru educator pentru Preventie-Avertisment-Pedeapsa:

1. ai stabilit regulile si asteptarile de la copii inainte de a fi incalcate?;

2. le-ai comunicat copiilor regulile inainte de a fi incalcate?;

3. le-ai reamintit regulile dupa prima abatere?;

4. le-ai dat un avertisment?;

5. le-ai explicat ca pedeapsa se numeste consecinta actiunilor lor sau "asta se intampla pentru ca nu ai cooperat desi te-am rugat"?;

6. le-ai dat sansa sa dovedeasca faptul ca isi pot revizui si imbunatati comportamentul?

Abia acum putem discuta despre pedepse. Si, pentru ca preventia de la punctele 1 si 2 de mai sus rezolva cel putin 50% din abaterile comprotamentale de la disciplina, propun, ca un compromis intre educatia alternativa si cea de stat sau mainstream, metoda Semaforului. Am aflat de ea in Anglia dupa ce a fost folosita excesiv pe fie-mea, trecuta de la gradinita Montessori la educatia lor de stat, prin 2015.

Sunt mii de poze precum cea de mai sus din articol despre cum sa faci la clasa un semafor.

Toate numele copiilor din clasa incep ziua pe verde, happy happy joy joy, cand intra dimineata in clasa dam reset la ce a fost ieri, stergem cu buretele. Cand incep abaterile de la regulile clasei, precum vorbitul tare, alergatul prin clasa, intreruperea celorlati copii sau a adultului, oferim reamintirea regulilor, un fel de primul cartonas galben (si antrenorul si politistul in trafic au cate un fluier, ambii emit niste hartii colorate).

Cand continua abaterile, oferim avertismentul sau al doilea cartonas galben, cu informarea copilului, doar a lui, nu tipand la el peste celelalte capete de copii: "daca nu reusesti sa te opresti, imi pare rau numele tau va ajunge pe rosu". Sa fiti pregatiti sa si aveti ce sa aplicati cand ajung pe rosu, nu ca celebrul "numar pana la 3", iar apoi vezi tu si, in realitate, nu se intampla nimic. Aici fie nu iese in pauza si ar fi ideal sa ii vada pe ceilalti copii prin geam cum se joaca afara, fie i se interzice folosirea unei jucarii pe care a aruncat-o, in timp ce ceilalti se joaca linistiti cu ea, fie nu mai au voie sa mearga la o zi de nastere la care isi doreau sa ajunga (asta la noi, in privat, in functie de gafa copilului).

Sa fiti pregatiti sa le si oferiti metode ca numele lor sa ajunga iar pe verde: "dupa ce te opresti din alergat, poti sa ma ajuti sa strang aceste materiale/carti etc si ai sansa sa ajungi iar pe verde".

Desigur ca personal nu sunt de acord cu aceasta metoda, in cazul fetitei mele care a inceput in Anglia scoala la 4 ani si 4 luni a lasat cosmaruri, unghii roase pana la sange si multe invoiri de la serviciu din partea mea sa merg la scoala sa insist sa caute alta metoda. Bella mea a vazut aceasta metoda ca pe o umilire in fata celorlalti copii. Nu reusea sa stea la activitatea de grup pe covor prea mult, hop numele pe rosu. Pana la urma i-au gasit un "buddy", un partener de scoala, un copil mai mare care stia regulile si care o lua efectiv de manuta si o tinea langa ea pe covor, la masa, afara la joaca.

Repet, insa, pentru ca foloseste elemente de preventie, avertisment si reconciliere, consider aceasta metoda un compromis acceptabil.

Sunt curioasa daca vor accepta educatorii copiilor vostri aceasta propunere, sunt curioasa daca o veti folosi si voi si, mai ales, daca functioneaza! Asa ca lasati comentarii, scrieti-mi in privat fie aici pe blog prin formularul de contact, fie pe pagina mea de Facebook Montessori, my love.

Cu drag, Mona

Cum gestionam situatii dificile cu copiii - Montessori style

Din cele 400 de ore de practica cerute de cursul meu de educator Montessori livrat de MCI Londra am parcurs pana in prezent 200. Am trecut si de prima inspectie, am implementat si trei planuri de lectie. Sunt binecuvantata sa am un mentor exceptional, o educatoare care este si frumoasa, si blanda si calma si chiar si masterand in Psihologie.

Toate bune si frumoase, pana te lovesti de primele crize de plans sau de furie ale copiilor. Da, chiar si copiii Montessori le au, sunt totusi copii. Ei bine, nu vom vorbi acum despre ce facem cand nu au chef sa coopereze cu noi, adultii, alt subiect deja. Azi, despre ce facem cand copiii sunt dificili intre ei: ba resping alti copii din grupul lor deja format, ba ii jignesc sau imping (mai tare) pe colegii lor, fie au o criza de plans din 100 de alte motive decat cele la care te-ai gandit tu, dupa atatea ore petrecute alaturi de el.

Sunt momente grele si pentru tine, adultul-educator, desigur, acele clipe de criza, de plans, de furie ale copilului/copiilor . Iti bate inima mai repede, creierul proceseaza la secunda situatia, cauta rezolvare, iti tremura mainile. Cam la fel cum se intampla in afara expertilor Montessori cu adultul-mama sau adultul-mama, adultul-bunic/a, adultul-bona in situatii similare cu proprii copii, de cele mai multe ori culminand cu un urecheat, un amenintat, un incruntat, fiecare dupa "posibilitati".

Ei bine, ce a functionat cel mai bine pana acum, in crizele individuale de plans, a fost tinutul in brate al copilului respectiv (dupa retragerea educatorului cu copilul in criza intr-un loc mai ferit de ceilalti copii, dar si mai intim pentru puiul de om), fara multe vorbe, chiar foarte putine cuvinte, similare cu cele pe care le recomanda Aletha Solter in a doua carte a ei pe care pun mana legata de plansul terapeutic al copilului, Lacrimi si crize de furie, si anume: "Sunt aici. Te aud. Te inteleg. Esti in siguranta cu mine." Eu cu fetita mea, acum in varsta de 6 ani, adaug mereu "Te iubesc asa cum esti.", cuvinte repetate incet, calm, ca pe o mantra. Sigur, au fost momente cand a trebuit sa ma stabilizez pe mine mai intai, rugandu-ma in gand "Tatal Nostru" si respirand adanc, ca sa pot trece apoi la restul.

Ce a functionat si mai bine in situatiile de conflicte intre doi copii a fost "Masa Pacii". Exact asa cum auziti. Este ceva ce am vazut vizitand o scoala privata Montessori in Anglia in 2015, un concept ce pare ca starneste dezbateri aprinse in lumea Montessori, pe motivul "nu ar trebui sa existe (=sa fie nevoie de) masa pacii in Montessori". Ei bine nu, viata reala bate teoria, lucram cu suflete si emotii de pui de oameni, asa la 'crud', folosesc "masa pacii" uneori si zilnic, alteori deloc.

Cei doi copii in conflict sunt invitati (luati de mana in cazul meu) de catre educator la "Masa pacii!". Cam asa arata, iar mai jos sunt regulile, poze gasite pe google, pentru ca pe ale mele de la scoala privata nu le gasesc momentan.

Masa pacii

Educatorul are rol de mediator, pana cand copiii vor invata singuri ce au de facut si vor fi invitati sa isi rezolve singuri conflictul. De obicei exista pe masa un obiect pe care vorbitorul il tine in mana cat timp vorbeste, celalalt copil asteapta randul pana cand obiectul este pus jos pe masa si il poate lua. In Anglia era folosita  o floare, in Romania am folosit ce ne-a cazut la indemana, pe unde ne-a apucat masa pacii neavand un loc anume in cazul nostru. Am avut candva si un bat! Iar una dintre fetite l-a folosit ca pe un microfon atunci cand i-a venit randul. Teatral de-a dreptul :)

Invit sa vorbeasca primul copilul jignit, ranit, plans, am observat ca il ajuta daca e primul, se si linisteste mai repede. Ascult ambele parti, pe rand. Apoi revin: "Cum crezi ca s-a simtit Bella cand ai lovit-o? Ce sentiment a avut in corp?" Am fost surprinsa sa vad uneori ca nici macar copiii cei mari nu stiu sa identifice anumite emotii, asa ca faceti mereu loc pentru inteligenta emotionala, prin jocuri si activitati. Daca este un sentiment de frica, intreb: "Te simti bine ca ei ii este frica de tine? Te face fericit/a ca ii este frica de tine?" Ati fi surprinsi ca de fiecare data, cel care a lovit lasa ochii in jos si spune "Nu."

Dupa ce identificam emotiile cautam solutii pe viitor: "Ce e de facut ca sa nu se mai intample asta?" Si vin ambele parti cu propuneri sau adultul le da de ales intre doua, daca e nevoie de ajutor. In final, intreb: "Crezi ca este ceva pentru care iti pare rau?". De fiecare data aud un "Imi pare rau". Nu de tipul englezesc "say sorry" ca asa am zis eu, adultul, ci unul genuin.

Am mai observat si ca atunci cand un copil te trece printr-o proba de foc si are o criza in bratele tale, daca o duci cu el pana la capat, vei deveni adultul lui. Un fel de "my person". Va sti ca esti acolo pentru el, neconditionat, chiar si in clipele de cea mai mare vulnerabilitate, in care iti arata cele mai puternice emotii ale lui.

Am mai observat si ca daca ii iubesti si te duci cu drag catre ei, vor veni ei la tine, vor face ei lucruri pentru tine, in semn de recunostinta. Va recomand cu incredere sa incercati aceasta reteta si acasa, cu ai vostri, chit ca din proprie experienta observ ca de la ai nostri avem asteptari mai mari si nu ne iese pacea asta la fel de usor.

Pana data viitoare multa rabdare, iubire si intelepciune va doresc. Daca v-a placut articolul va multumesc anticipat pentru Like, Share, ma puteti contacta fie aici pe blog, fie pe pagina de Facebook Montessori, my love.